End of first week after quarantine.
25 days of a different life.
(Link to English. https://buratino74.medium.com/post-covid-emotions-en-c0629fbb1223
It is a long text for Facebook but sometimes can be a refreshment. Rarely. Also that’s why I used Medium).
Astazi am avut energia și impuslul să mai adaug un mic insight la experiența post-covid.
De ce?
Pentru că în continuare mi se pare că am subapreciat-o, în condițiile în care am fost conștienta de la bun început de pericol. Dar nu numai.
După episodul civic temerar de duminică de a mătura în fața blocului timp de 40 de minute, nu aș fi știut ca abia azi, joi, o să reusesc să-mi revin puțin, nivelul meu de energie zilnică a reușit abia astăzi să mă susțină puțin mai mult, nu doar pentru a trage de mine să-mi țin ochii deschiși și să respir într-o stare letargică ci și pentru a avea putere în a face un duș, a petrece timp pentru cumpărături alimentare online și a găti. Evident, am gătit și in aceste zile, dar efortul de a mă “aduna” era foarte mare. Și atât.
Asta ca să întelegeți cumva impactul asupra stilului unei vieți de om.
Apropo, pornesc de la premiza că mă credeți, că știți că nu alerg după milă, likeuri, comenturi, sau știu eu ce altceva, în afară de o dorință sinceră pornită din gânduri bune de a vă oferi o perspectivă personală asupra unui lucru periculos, intens discutat în toata lumea de un an de zile.
De ce as vrea asta?
Știti cum electronii dintr-o moleculă se pot muta la altă moleculă ca să formeze alte molecule noi, alte substanțe cu totul?
Acesta cred ca este principiul general în aceasta lume, interacțiune și schimbare, de la nivel subatomic până la cel macroscopic.
Eu nu pot aduce schimbare dar pot face parte dintr-o reacție în lanț care are potențialul de a genera schimbare. Acest trigger, procesul, finalul, poate avea un impact pozitiv asupra oamenilor din jurul nostru, îmbogățindu-ne și de fapt, ajutându-ne unii pe alții. Nu trebuie să fie pentru toată lumea acest scop, dar el este pentru mine. Când eu am auzit povestită variantă similară cu mea la altcineva, m-am simțit ușurată și nu m-am mai simțit singură în aceste trăiri pe care încercam să mi le explic.
Într-un comentariu anterior spuneam că am renunțat la 90% dintre proiectele mele. Săptamâna aceasta am renunțat la tot. Păstrasem inițial un curs online pe care credeam ca îl pot duce. L-am amânat datorită faptului că nu am avut resurse interioare să particip la lecția live de două ore, de două ori pe săptămână, și nici să-mi fac două teme pe săptămână.
Am amanat proiectele de lucru. Nu din lene. Lucrul l-am amânat din starea sisifică pe care am simțit-o toată săptămâna atunci când reușeam să ajung la calculator, să mă așez în fața lucrării voind să încep tot procesul mental și fizic de a lucra, crea în acest caz. Nu doar că era greu, oboseala din fiecare gând este greu de suportat. Oboseala din spatele ochilor pe care n-o înțelegi, doar o simți, te ține strâns ca într-o menghină. Și, în final, extenuarea fizică care se agravează cu un sentiment de vinovăție pentru că știi că nu ai niciun motiv ușor observabil și demonstrabil, nu ai făcut nimic toată ziua, dar te simți de parcă ai împins o piatră de moară. Aici nu vorbesc de un management de emoții și sentimente, ci ceea ce vreau eu este sa le pictez cu ajutorul cuvintelor.
Astăzi, după patru zile în care m-am simțit un minuscul Sisif, nu cel cu mușchi ilustrat peste tot care reușeste să ajungă totuși în vârful dealului, ci un Sisif personal, mic, grăsuț, un Sisif care a pierdut în prima săptămână de boală cam 5 kg dar în următoarea a câștigat cam 8–9 kg (ca să întelegeți ca sunt și anumite schimbări reale, fizice, cuantificabile, destul de dramatice într-o perioadă așa de scurtă), astăzi, acest Sisif a fost mai bine.
Nu o să mai fac greșeala să fiu exuberantă.
Semnat,
Sifuț (portmanteau)
